„9 MAI” ÎNTRE PROPAGANDA COMUNISTĂ ȘI MEMORIA COLECTIVĂ
publicat www.unimedia.md, 9 mai 2009
Este un fapt mai puţin cunoscut că 9 mai - Ziua Victoriei în URSS a primit un statut de sărbătoare oficială abia peste 20 ani după căderea Berlinului. Pentru prima dată în 1965 a fost emisă o medalie comemorativă, a început construcţia complexelor memoriale, s-au scris la comandă multiple romane şi s-au turnat filme menite să creeze o imagine „corectă” şi să pună accentele legitimării regimului şi „rolului diriguitor şi îndrumător al partidului” fără de care „victoria era imposibilă”. Către finele anilor ’60 „Marele Război pentru Apărarea Patriei” reuşise să ia locul mitului fundamental al ideologiei sovietice, cel al „Marii Revoluţii din Octombrie”, transformându-se într-un spectacol de propagandă pe cât de triumfalist, pe atât de categoric, dispus să elimine orice alte memorii în afara celei oficiale.
Sărbătoarea 9 mai – „Ziua Victoriei”, „Ziua Eliberării”, aşa cum este concepută de actuala guvernare din Republica Moldova, a rămas în perimetru propagandei sovietice. Resuscitarea vechiului scenariu a început la 25 aprilie 2001, atunci când guvernarea comunistă prin decret prezidenţial a instituit o comisie pentru organizarea „serbării” zilei de 9 Mai. Acţiunile recomandate Comisiei, au fost inspirate de epoca sovietică: „serate tematice şi întâlniri tradiţionale cu veteranii războiului mondial”, contribuţii „la păstrarea tradiţiei privind îngrijirea de către elevi şi studenţi a mormintelor ostaşilor căzuţi”, „organizarea unui festival al cântecului patriotic, competiţii sportive şi alte manifestări consacrate Zilei victoriei”; Se recomandă conducătorilor întreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor „să organizeze măsuri de comemorare a eroilor căzuţi (…) şi să soluţioneze problemele de ordin material şi social”, iar „mijloacele de informare în masă şi Compania de Stat ‚Teleradio-Moldova’ să reflecte amplu acţiunile din cadrul pregătirii şi sărbătoririi aniversării”. S-a preluat cu fidelitate arsenalul propagandistic din perioada sovietică. Clişeele propagandistice „Marele Război pentru Apărarea Patriei” şi „Marea Victorie”, privind comemorarea „soldatului sovietic eliberator”, de rând cu miturile despre „prietenia popoarelor” şi „eliberarea sovietică” s-au valorificat masiv, iar selectarea tendenţioasă a imaginilor trecutului a readus la ordinea zilei frustrările identitare şi vechiul conflict între memoria colectivă şi discursul puterii.
Liturghia „eliberării” în cheia „moldovenismului”
Scenariul lansat în 2001 pentru comemorarea „Zilei Victoriei” se desfăşoară fără schimbări mai bine de opt ani: ritualul de depunere a florilor la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi, ulterior, la „Focul Veşnic” de la Complexul Gloriei Militare „Eternitate”, însoţite de mitinguri, parada militară, concerte festive şi focuri de artificii.
Elogiile adresate, cândva, figurii simbolice centrale din comemorările sovietice, V. I. Lenin - devenite neadecvate proiectului naţiunii moldoveneşti - sunt substituite prin evocarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt în calitate de „ctitor al statalităţii moldoveneşti”. Astfel, includerea monumentului lui Ştefan cel Mare în scenariul „Zilei Victoriei” încearcă, pe de o parte, să compenseze golul imagologic intervenit după colapsul URSS şi, pe de altă parte, să legitimeze noul proiect ideologic al „moldovenismului”.
Invocarea „originilor istorice” ale „statalităţii” Republicii Moldova prin ancorarea ideologică a imaginarului colectiv în perioada de glorie a Moldovei medievale a lui Ştefan cel Mare vrea să sugereze ideea „continuităţii” statale moldoveneşti. În cadrul „manifestaţiei” actuala guvernarea proiectează apropierea simbolică a monumentul lui Stefan cel Mare şi Sfânt de Complexul Gloriei Militare „Eternitate” în scopul construirii unei topografii festive a „moldovenismului”. Liantul cronologic şi imagologic dintre epoca medievală şi cea contemporană este articulat, de asemenea, prin contextul propagandistic din perioada sovietică despre „frăţia de veacuri între poporul rus şi cel moldovenesc” şi imaginea Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), declarată atunci parte componentă şi egală între cele „15 republici-surori”. Retorica preluată vehement de „conducerea de vârf” despre „ocupaţia româno-fascistă” a teritoriului sovietic al RSSM în perioada 1941-1944 se proiectează într-o mitologie de legitimare a „eliberatorului sovietic” în contrast cu „ocupantul româno-fascist”.
Laconismul simbolic şi sobrietatea ritualului performat la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt de structurile oficiale este compensat prin fastul şi amploarea scenariului desfăşurat la Complexul Gloriei Militare „Eternitate”, catalogat de către V. Voronin de numeroase ori drept „sfânta – sfintelor”, discernându-l astfel din repertoriul, şi aşa impunător, al monumentelor publice din Republica Moldova consacrate Războiului Doi Mondial. Oamenii simpli, marea majoritate a audienţei care pe parcursul întregii ceremonii sunt străjuiţi de forţele de ordine, aşteaptă tacit momentul intrării în sărbătoare a veteranilor de război. De obicei, acesta intervine după epuizarea ritualului performat de conducerea politică în perimetrul „covorului roşu”. Punerea în scenă a audienţei prin acordarea unei priorităţi simbolice puterii, în detrimentul celor „care şi-au pus în pericol viaţa în lupta cu duşmanul” constituie reminiscenţe fidele ale ritualurilor de epocă sovietică. Participarea oamenilor simpli este strict regizată, fără drept de iniţiative şi corespunzătoare rolurilor prescrise în scenariul puterii. Dirijarea abuzivă a dimensiunii istorice, artistice şi religioase a ceremonialului festiv consacrat „Zilei Victoriei” şi muşamalizarea iscusită a acestora sub pretextul grijii paterne faţă de „popor”, denotă instrumentalizarea ideologică a locurilor memoriei prin aplicarea unor strategii autoritare de legitimare a puterii şi conturează simbolic în imaginarul conştiinţei colective noua topografie, „moldovenească”, a puterii din spaţiul Republicii Moldova.
Dilemele „patriotismului” post-totalitar
Urmărind atent care din „comunităţile de memorii” reprezintă grupul ţintă în scenariul puterii, am identificat că sunt în mare parte veteranii de război, fapt confirmat şi prin atitudinea acestora faţă de comemorările din 9 mai:
Alexandru, veteran, inginer: “Ziua Victoriei va fi cât timp vor fi veteranii care o vor comemora.” (traducere din limba rusă)
Comunitatea veteranilor împreună cu familiile şi rudele este încadrată absolut în contextul scenariului de sărbătoare. Totuşi, itinerariul topografic al locurilor memoriei vizitate de veterani diferă considerabil de cel evocat în scenariul oficial al puterii. Deosebirea esenţială se face remarcată în partea oficială a sărbătorii prin sosirea veteranilor la Memorial şi, astfel, prin ignorarea depunerii florilor la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt. Mesajul ideologic despre „eliberarea Patriei de către soldatul sovietic” nu lasă loc pentru alte analogii simbolice, competitive. „Eliberarea” este percepută separat de restul simbolurilor istorice, veteranii rămânând devotaţi doar mesajului simbolic evocat de Memorialul „Eternitate”.
Nota triumfalistă este întregită de percepţia timpului sacru în care se consumă comemorarea:
Maria, veteran: “Ziua Victoriei este o zi sfânta pentru că am pierdut milioane de vieţi în drum spre Victorie.” (tradus din limba rusă)
Alexandru, veteran, inginer: “este o victorie internaţională”. (tradus din limba rusă)
Olga, veteran: “este cea mai iubită sărbătoare din câte le celebrez în timpul anului.” (tradus din limba rusă)
Constantin, veteran: „… pentru noi, este o zi de doliu…”. (limba română)
Ca loc al memoriei, 9 mai devine o arenă a interacţiunilor simbolice, discursurilor contestate şi manipulărilor politice. În timp ce liderii politici instrumentalizează trecutul pentru a fortifica sentimentul patriotic şi devotamentul civic, oamenii simpli nu încetează să accepte, reformuleze şi, inclusiv, să ignore mesajele puterii. De cele mai deseori, întrebaţi despre ce-şi amintesc în ziua de 9 mai, veteranii, în general, se referă la două blocuri de imagini despre trecut: memoria Victoriei şi memoria Războiului. Prima imagine, memoria Victoriei este axată pe mitologia „gloriei Armatei Roşii”, clişeele ideologice despre „patriotismul sovietic”. Cea de a doua imagine, despre memoria Războiului, este articulată pe ororile şi sacrificiile aduse în acest război, pe datoria celor vii de a comemora morţii. Materialul de teren reflectă, totodată şi opinii contradictorii discursului puterii. Deseori, persoanele intervievate au menţionat că cei „căzuţi pentru Patrie” nu erau întrebaţi pentru care „Patrie” sunt gata să moară:
Viorel, profesor de geografie, 31 ani: “a fost o tragedie pentru toată lumea. Soldaţii nu au fost întrebaţi în ce armată [vor ei] să lupte.” (limba română)
În acest context, la întrebarea „Ce înseamnă Patrie pentru Dumneavoastră ?”, răspunsurile se construiesc, pe două paliere: (1) „Patria mea este Uniunea Sovietică”, urmată de precizarea „… este locul unde ne-am născut … şi trăim” şi (2) „Patria mea este satul meu. Acolo este Patria”.
Imagologia „patriei” acestei comunităţi reiese din memoria trecutului glorios şi memoria Victoriei. Nici unul din intervievaţi nu a dorit să-şi amintească despre consecinţele eliberării: deportării, foamete, colectivizare forţată. Este de remarcat, că primul palier reprezintă, în general, veteranii înrolaţi în Armata Roşie, majoritatea vorbitori de limbă rusă şi stabiliţi în Moldova după terminarea războiului, iar al doilea – veteranii înrolaţi în Armata Roşie şi/sau Română, majoritatea vorbitori de limbă română, originari din stânga Prutului. În acest context, am încercat să înţelegem în virtutea căror experienţe şi valori se construieşte imaginea Patriei în formula „Patria mea este URSS” sau „Patria este satul meu” şi în ce măsură mitologia „eliberării”, „victoriei” sau/şi a „sacrificiilor pentru Patrie” vehiculată astăzi intens în discursul puterii, poate fi suprapusă peste ideologema post-sovietică - „Republica Moldova este Patria mea”.
La întrebarea despre circumstanţele în care au decis să-şi petreacă restul vieţii în „Moldova însorită” (solnecinaia Moldavia), am constatat vehicularea clişeelor sovietice despre „datoria faţă de Patrie”:
Nicolae, veteran: “Am eliberat acest pământ şi am rămas aici pe motiv de serviciu.” (tradus din limba rusă)
Alexandru, veteran: “Am rămas aici satisfăcându-mi serviciul militar.” (tradus din limba rusă)
În cele mai multe cazuri motivele sunt raportate la campania de restabilire a Chişinăului postbelic din perspectiva „centru-periferie”:
Vladimir, militar în rezervă: „Chişinăul era un sat mare, … [care] se cerea reconstruit.” (tradus din limba rusă)
Tatiana Petrovna, sosită în Chişinău în august, 1949, în calitate de inginer din Nijegorod: “Chişinăul era la pământ după foamete; în jur erau numai ruine, [au fost] multe jertfe …” (tradus din limba rusă)
Rămâne de constatat, că în mărturiile veteranilor se reflectă nu numai mândria că au pus umărul la construcţia „viitorului luminos al poporului sovietic”, dar şi profunda convingere de contribuţie personală la restabilirea „poporului moldovenesc” în „familia celorlalte popoare sovietice”:
Nadejda, veteran: “Chişinăul a fost distrus după război şi datoria faţă de Patrie ne-a chemat să-l reconstruim din ruine.” (tradus din limba rusă)
Tatiana Petrovna: “… victoria Uniunii Sovietice a fost victoria tuturor popoarelor …. Am venit la Memorial […] pentru a comemora participanţii la acest război sângeros.” (tradus din limba rusă)
Nicolae, veteran: “Noi am fost chemaţi să apărăm Patria din Siberia şi până la Potsdam, iar după – să restabilim aici puterea sovietică.” (limba română)
Este important de menţionat în acest context, că percepţiile veteranilor din Armata Română, de rând cu cele ale locuitorilor urbei, martori oculari ai perioadei de restrişte din anul 1944, diferă esenţial de aceste mărturii, învinuind Armata Roşie de demolarea clădirilor, deflagraţiile în „aşa-numita campanie de eliberare Iaşi-Chişinău” şi situaţia dezastruoasă în care a fost adus oraşul în primi ani de putere sovietică. Observăm, că traumele şi crimele din război, sacrificiile aduse pentru Victorie, deţin la fel, un rol crucial în memoria colectivă, marcând dureros identitatea colectivă a acestei comunităţi. Totuşi, scenariul sărbătorii nu lasă loc pentru comemorarea celor deportaţi în Siberia, desproprietăriţi cu forţa, „industrializaţi” sau rusificaţi prin politicile „revoluţiei culturale” declanşate după „victoria în marele război pentru apărarea patriei” din 9 mai, 1945. Absenţa veteranilor Armatei Române din acest scenariu denotă retorica militantă, neconciliantă a puterii.
Dincolo de instrumentalizarea sărbătorii şi ideea „moldovenismului” promovată de autorităţi, segmentul dat de actanţi ai sărbătorii expun propria identitate, formată din elemente de inerţie a mentalităţii, nostalgiei după trecut, experienţe anterioare proiectate la viziunea prezentului. Veteranii performează conştiincios rolul învăţat pe de rost pe parcursul anilor de putere sovietică, încercând să-şi trăiască propria dimensiune a „Zilei Victoriei”, dimensiune identificată de veterani mai curând prin bucuria atenţiei celor din jur, decât prin conceptul ideologic al comemorărilor oficiale.
De la memorii concurente la conciliere
Imagini cu scene de luptă, plăci comemorative, lozinci şi placate consacrate… Narativul oficial punctează, selectiv, scene de victorie şi glorie, omite prin tăcere scenele de groază şi oroare. Scenariul oficial, în fine, reanimă doar două imagini din Războiului Doi Mondial: cea a victoriei soldatului sovietic eliberator şi a celor eliberaţi plini de mândrie şi recunoştinţă. Şi, prin urmare, nu lasă loc concilierii, toleranţei faţă de „Celălalt”, la fel, şi pentru trăirea sentimentului de glorie împreună cu alţi participanţi la acest război. Veteranii Armatei Române, deşi egalaţi oficial în drepturi cu cei ai Armatei Roşii, sunt în continuare marginalizaţi.
Andrei din Chişinău spune:
- „E bine, că nu sunt uitaţi soldaţii armatelor române. La părerea mea, trebuie să înţelegem, că nu ei au început războiul, ei şi-au făcut datoria de soldat.” (limba română)
Comunităţile rurale întrunite în cadrul sărbătorii de 9 mai manifestă mai lesne o atitudine de compasiune şi înţelegere pentru ambele tabere. Despre atragerea forţată a acestora în măcelul războiului vorbesc şi majoritatea reprezentanţilor administraţiei locale. De altfel, nu o singura dată, asistând la comemorările din „Ziua Victoriei” am auzit opinii precum:
- Gheorghe, 56 ani: „Oamenii nu-s vinovaţi; care au căzut. (…) de pomenit trebuie, de adus aminte. E firesc să pomeneşti. Nu depinde dacă el e sovietic sau nu, omul nu s-a dus de voia lui la front (…)”. (limba română)
Tradiţia de comemorare a eroilor sovietici cu scopul de legitimare a puterii sovietice nu a prins rădăcini în memoria colectivă, schimbându-şi semnificaţia spre o comemorare creştinească. Soluţia a fost cea bine cunoscută, apelul la tradiţie şi spiritul creştin, care au asigurat perpetuarea identitară de-a lungul secolelor. De asemenea, am atestat în unele localităţi cazuri de abstractizare de la discursul şi simbolurile oficiale, ilustrate prin excluderea monumentului eroilor sovietici, sau substituirea lor cu monumente în cinstea propriilor eroi originari din propria comunitate, de obicei, şi ridicarea în preajma lor a locaşurilor religioase. Am observat, deseori, în practicile de comemorare a celor morţi, hotarele între memoria „eliberatorilor” şi „cotropitorilor” încep să dispară, cedând locul memoriei „jertfelor regimurilor totalitare”.
În loc de concluzii
„Ziua Victoriei” rămâne pentru comunitatea din Republica Moldova, la fel ca şi pentru alte state din spaţiul ex-sovietic, o sărbătoare controversată. Evocarea selectivă a imaginilor despre trecut – un trecut care, în dependenţă de vectorii memoriei, apare ori „glorios”, ori „tragic”, ori „străin”, readuce, uneori, în spaţiul post-sovietic fastul unei liturghii politice cu adânci origini în epoca „nopţii totalitare”. Comemorarea selectivă a ostaşilor din Armata Roşie şi condamnarea la uitare a militarilor basarabeni înrolaţi în Armata Română scindează societatea şi provoacă tensiuni identitare. Sloganele de elogiere a Patriei şi glorificare a „soldatului sovietic eliberator” constituie momentul-cheie de confruntare a comunităţilor de memorii suprimând din interior procesul de conciliere al acestui spaţiu. Astfel, partidul de guvernământ nu dispune, încă, de o paradigmă elaborată în comun cu întreaga societate privind trecutul, aplicând utopic noi proiecte ideologice. În acest context, comunităţile din Republica Moldova şi-au elaborat propriile mecanisme de perpetuare a identităţii colective axate pe valorile ancestrale: religie, familie, munca, tradiţiile etnice, revenind la linia de rezistenţă a memoriei colective împotriva manipulării politice şi uitării.
conf. univ., dr. Ludmila COJOCARI